Har pentru inima idolatră

Context

Ne vom uita la câteva pasaje din cartea Exod. Pentru context, cartea Exod este a doua carte din Pentateuh, iar ea relatează cum, după moartea lui Iosif, poporul evreu devine sclav egiptenilor, cum este salvat din robie de către Dumnezeu prin Moise — cel care a scris cartea — și ce se întâmplă cu poporul în pustie, acolo unde este adus la scoaterea din Egipt.

Vom citi Exod 32:1-10, dar înainte de asta aș vrea să facem o recapitulare a ce s-a întâmplat până acum în cartea Exod. Dumnezeu alege un om, Moise, pe care-l folosește pentru a scoate poporul ales de El din robia Egiptului. După o serie de 10 urgii, poporul primește aprobarea lui Faraon de a părăsi țara, fuge de armata egipteană și Dumnezeu desparte marea roșie pentru a permite poporului evreu să treacă, în timp ce egiptenii au fost înghițiți de ape. După aceea, poporul ajunge în deșert unde este condus de către Dumnezeu printr-un stâlp de nor pe timp de zi și un stâlp de foc pe timp de noapte.

Până acum putem să vedem foarte clar că poporul știa foarte bine de ce este capabil Dumnezeul lor. Totuși, vedem cum, odată ajunși în pustie, poporul începe să se îngrijoreze și să se plângă de faptul că nu aveau mâncare și apă, și ei spun că în Egipt le era mai bine, pentru că, deși acolo trăiau ca niște sclavi, măcar trăiau.

Vedem un lucru esențial despre poporul evreu în acest moment: Ei nu-și cunosc Dumnezeul lor. Ei știu foarte bine capabilitățile lui Dumnezeu, dar nu îi cunosc caracterul lui Dumnezeu.

Erau atât de îngrijorați de nevoia lor temporară după hrană fizică, încât nu realizează nevoia lor mai urgentă de hrană spirituală. Ei zic practic: „Mai bine rămân în Egipt unde am stomacul plin și sufletul gol."

Însă problema lor și mai mare era că ei nu erau conștienți de nevoia lor spirituală, iar aici intervine Dumnezeu în capitolele care urmează. În mod evident, El se îngrijește și de nevoile lor fizice și le dă mâncare, apă și îi protejează în lupta cu alt popor, și într-un final ei ajung la locul în care Dumnezeu vrea să le arate lucrul de care ei nu au avut niciodată parte: libertate — și nu una doar fizică și psihologică, ci în profunzime spirituală.

Cele șase ascensiuni ale lui Moise

Din capitolul 19 până în capitolul 32, vedem o serie de ascensiuni ale lui Moise:

Prima ascensiune: Dumnezeu îi spune lui Moise că oferă poporului Israel un legământ: dacă îl vor păzi, Dumnezeu îi va face „comoara Lui", „o împărăție de preoți și un neam sfânt" (vers. 5–6). Moise duce acest mesaj poporului, iar poporul răspunde: „Vom face tot ce a zis Domnul" (Exod 19:8).

A doua ascensiune: Dumnezeu îi spune lui Moise că va coborî într-un nor gros, ca tot poporul să audă și să-l creadă.

A treia ascensiune: Moise pregătește poporul pentru coborârea lui Dumnezeu pe munte. „Au fost tunete, fulgere, un nor gros pe munte și un sunet foarte puternic de trâmbiță" (Exod 19:16). „Muntele Sinai era acoperit de fum, pentru că Domnul Se coborâse pe el în mijlocul focului. Fumul se ridica din el ca fumul unui cuptor, și tot muntele se cutremura puternic. Sunetul trâmbiței devenea tot mai tare și mai tare" (vers. 18–19).

A patra ascensiune: Dumnezeu vorbește direct poporului, însă „tot poporul vedea tunetele și fulgerele, auzea sunetul trâmbiței și vedea muntele fumegând. Când poporul a văzut, a tremurat de frică și a stat la depărtare". Așa că poporul îl roagă pe Moise să devină mijlocitorul dintre ei și Dumnezeu.

A cincea ascensiune: Dumnezeu îi dă lui Moise o mulțime de legi pentru popor: legi civile (Exod 21), legi morale și etice (Exod 22) și legi ceremoniale și sociale (Exod 23).

Apoi a luat Cartea Legământului și a citit-o în auzul poporului. Ei au zis: „Vom face tot ce a spus Domnul și-L vom asculta!". Atunci Moise a luat sângele și a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului pe care l-a încheiat Domnul cu voi pe baza tuturor acestor cuvinte".

Exod 24:7-8

A șasea ascensiune: Moise urcă cu Iosua, Aaron și fiii lui și 70 de bătrâni, și ei toți văd o parte din slava lui Dumnezeu. După care pe munte rămân doar Moise și Iosua, și un nor acoperă muntele timp de 6 zile. A 7-a zi, Moise intră în nor și ajunge să stea 40 de zile pe munte, ca Dumnezeu să-i dea tablele cu cele 10 porunci și instrucțiunile pentru pregătirea locului în care preotul urma să intre în prezența lui Dumnezeu.

Perspectiva poporului

Hai să ne punem puțin în pielea persoanelor de atunci: am fost un sclav până de curând, iar cultura stăpânilor mei a devenit cultura mea. Nu mă mai închin unui singur dumnezeu, ci am o mulțime de dumnezei cărora mă închin pentru lucruri specifice și diferite.

Și într-o zi vine un om numit Moise — un ucigaș — și spune că dumnezeul strămoșilor noștri ne va elibera din robie. Cu siguranță la început am crezut că e nebun, dar apoi au urmat semnele: urgie după urgie lovește într-un zeu al stăpânilor mei și în stăpânii mei, iar eu sunt tefăr.

Într-un final ne strângem toți și plecăm în pustiu, total dezorientați și îngrijorați de armata care ne urmărește. Văd cum acest Dumnezeu al strămoșilor mei e mai puternic decât ceilalți dumnezei, dar rezultatul la care ne duce nu pare să fie bun — pare un Dumnezeu puternic, dar neînțelept.

Îl văd cum se află atât de aproape de mine, e în vârful acelui munte, dar îmi este mult prea frică să mă apropii de munte — sunt convins că nu voi fi în siguranță dacă mă apropii prea mult. Moise, mijlocește tu între noi și Dumnezeu.

Văd cum Moise și restul liderilor urcă pe munte, dar la întoarcere Moise și Iosua nu sunt. După, văd cum muntele e acoperit de un nor și aștept... Și aștept... Și tot aștept și Moise nu se mai întoarce.

E clar, Moise a murit. Acest Dumnezeu care ne-a chemat până aici a renunțat la noi! Și acum... suntem singuri în pustie și nu știm ce să facem... Niciodată nu am fost lipsiți de autoritate peste noi, fie ea umană sau divină. Nu mă simt bine, nu pot rămâne așa, am nevoie de ceva. Știu! Vom merge la fratele lui Moise și îi vom spune că avem nevoie să ne închinăm la dumnezei!

Textul: Exod 32:1-10

Acțiunea pasajului la care ne vom uita se întâmplă în timpul celor 40 de zile în care Moise e pe munte:

[1] Când poporul a văzut că Moise întârzie să coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron și i-a zis: — Ridică-te! Fă-ne niște dumnezei care să meargă înaintea noastră, căci nu știm ce s-a întâmplat cu acest Moise, bărbatul care ne-a scos din țara Egiptului.

[2] Aaron le-a răspuns: — Scoateți cerceii de aur din urechile soțiilor voastre, ale fiilor voștri și ale fiicelor voastre și aduceți-i la mine!

[3] Și toți și-au scos cerceii de aur din urechi și i-au adus la Aaron. [4] El a luat aurul din mâna lor, l-a bătut cu o unealtă și a făcut din el un vițel turnat. Ei au zis: „Israel, aceștia sunt dumnezeii tăi care te-au scos din țara Egiptului!". [5] Când a văzut Aaron lucrul acesta, a construit un altar înaintea lui și a zis: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului". [6] A doua zi s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi-de-tot și jertfe de pace. Poporul s-a așezat să mănânce și să bea, apoi s-a ridicat să se distreze.

[7] Domnul i-a zis lui Moise: — Du-te, coboară de pe munte, căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a pervertit. [8] S-au abătut repede de la calea pe care le-am poruncit-o. Și-au făcut un vițel turnat, s-au închinat înaintea lui, i-au adus jertfe și au zis: „Israel, aceștia sunt dumnezeii tăi care te-au scos din țara Egiptului!".

[9] Domnul i-a zis lui Moise: — M-am uitat la acest popor și iată că este un popor încăpățânat. [10] Acum, lasă-Mă! Mânia Mea se va aprinde împotriva lor și-i voi nimici, iar din tine voi face o națiune mare.

Exod 32:1-10

De ce Aaron?

De ce merg la Aaron? Deși Moise este mijlocitorul curent între Dumnezeu și popor, Aaron este cel care a vorbit poporului și înaintea lui Faraon în locul lui Moise, Moise fiind bâlbâit.

Fără niciun dubiu, următoarea persoană după Moise care a fost expusă cel mai mult la Dumnezeu a fost Aaron — cel care va fi mare preot. În timp ce Moise e pe munte și Dumnezeu îi spune cum Aaron va fi marele preot, cel care urma să intre în cel mai sfânt loc de pe fața pământului, acesta preia conducerea poporului în rebeliunea lor de a face un idol căruia să i se închine și să-i atribuie gloria faptelor lui Dumnezeu.

Vedem cum poporul spune că acest idol este unul dintre dumnezei — „Israel, aceștia sunt dumnezeii tăi" — iar Aaron folosește cuvântul „Yahve" când spune „mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului".

Acest lucru definitivează starea actuală de credință a poporului: Dumnezeu, Yahve, Cel care i-a ajutat până acum, nu este cu nimic mai bun decât ceilalți dumnezei, nu este cu nimic mai bun decât dumnezeul făcut de ei.

Semnificația jertfelor

După care poporul aduce arderi-de-tot și jertfe de pace noului lor dumnezeu. Sunt exact tipul de jertfe pe care ei le aduc ca și popor când îi spun lui Dumnezeu că îi vor păzi legământul.

Jertfa de pace arată mulțumire și pace cu Dumnezeu. Aducând o astfel de jertfă pentru idol arată iar că ei nu mai atribuie nimic din cele întâmplate lui Dumnezeu și chiar mai mult, arată cum ei sunt împăcați în a nu-i mai atribui lui Dumnezeu nimic din ce i se cuvine.

Arderea de tot simboliza două lucruri. Primul este ispășirea, care nu are nimic de-a face cu ce face poporul acum. Al doilea lucru pe care-l simbolizează este dedicarea totală față de Dumnezeu.

Ceea ce ei fac acum nu este nimic mai mult decât o simbolizare fizică exterioară a ceea ce se întâmplă în inimile lor — și ce ni se întâmplă și nouă de multe ori astăzi: ei pun creația în locul cuvenit Creatorului.

Asemănarea inimii idolatre

Și citim aceste versete și parcă suntem cuprinși de oftică și de mânie și suntem convinși că avem tot dreptul să fim așa — până la urmă, cum pot acești oameni să se comporte așa față de Dumnezeu? Față de Dumnezeul pe care și eu îl urmez și slujesc azi.

Și ne este atât de ușor să ne pierdem în emoțiile cauzate de citirea acestor întâmplări și de judecata noastră față de ei, încât uităm un lucru esențial: noi suntem la fel.

Dacă am sta să ne uităm sinceri la viața noastră de până acum, de câte ori nu am ajuns să dăm gloria inimii noastre unor idoli în timp ce eram convinși că trăiam de parcă îl slăvim pe Dumnezeul cel adevărat. Brusc găsim în text un lucru comun între noi și poporul evreu de atunci: avem o inimă idolatră.

Dumnezeu simte, dar acționează conform caracterului Său

Vedem după cum, în timp ce Dumnezeu îi dădea lui Moise legile care aveau ca scop să-i arate poporului caracterul Său, Dumnezeu este conștient de ce se întâmplă la poalele muntelui.

Mai mult, versetele 9 și 10 nu au scopul de a ne face să credem că Dumnezeu este la fel de limitat ca noi și că El acționează din reacții sau impulsuri. Versetele au un rol profund teologic când le conectăm cu ceea ce urmează: ne arată că Dumnezeu simte, dar nu acționează pe baza unor simțuri, ci pe baza caracterului Său și a voii Lui.

În versetele următoare și capitolele care urmează, vedem cum Dumnezeu nu îi nimicește și cum le arată milă, și aș vrea să vedem de ce acționează Dumnezeu așa. Pentru asta, o să citim versetul care este esența coborârii pe munte.

Cheia: Exod 25:8

Este în capitolul 25, deci Domnul spune asta cândva în timpul celor 40 de zile, deplin conștient de lucrul pe care poporul avea să-l facă atunci.

„Să-Mi facă un Lăcaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor."

Exodul 25:8

„Eu voi locui în mijlocul lor."

Dumnezeu, care în esența Sa este sfânt, își dorește să locuiască în mijlocul oamenilor păcătoși. Dumnezeu, care nu are nevoie de oameni, îi alege pe oamenii care îl resping pe Dumnezeu fără să știe nevoia lor disperată după El.

Dumnezeu, care ar putea să șteargă tot poporul înainte ca ei să-și dea seama, alege să arate un lucru pe care nu-l putem înțelege pe deplin, dar pentru care nu putem ajunge la un apogeu de recunoștință: har.

Și asta nu se întâmplă datorită inimii poporului, nu. Se întâmplă datorită inimii lui Dumnezeu și a dorinței Sale. Tot ceea ce Dumnezeu le-a dat poporului până acum are scopul de a arăta caracterul Lui și dorința Lui: ca El să locuiască în mijlocul lor și ei să fie asemenea Lui: sfinți.

Și asta nu înseamnă o cunoaștere superficială a lui Dumnezeu, înseamnă restaurarea relației din Eden: omul umblând cu Dumnezeu.

Imaginea scandalosă a harului

Pentru că poporul nu poate să urce și să stea în prezența lui Dumnezeu, Dumnezeu alege să se coboare în mijlocul lor. Sfințenia imposibil de apropiat a lui Dumnezeu și mila iertării sale au să se întâlnească în locul pe care Domnul îl descrie lui Moise pe munte: cortul întâlnirii.

Iar Dumnezeu îi spune asta lui Moise în timp ce poporul își făcea un idol căruia îi dădea toată gloria cuvenită lui Dumnezeu.

Nu este nimic mai mult sau mai puțin decât o imagine scandaloasă, o imagine scandaloasă a harului. Una care pălește în comparație cu momentul pe care-l profețește: scandalul crucii.

Locul în care Dumnezeu, care s-a coborât ca om, devine arderea de tot, jertfa de pace, mare preot și mijlocitor pentru oricine crede în sacrificiul Său.

Crucea lui Isus Cristos este locul în care relația dintre om și Dumnezeu este restaurată, iar reamintirea și încrederea noastră în această realitate este singurul mod în care putem să fim iertați pentru idolii cărora ne-am închinat și putem găsi libertate din robia păcatului.

Mielul sfânt și perfect moare ca noi să devenim copii ai lui Dumnezeu și ca El să vină să locuiască printre noi.

Ce milă extraordinară ni s-a arătat, ca prin har noi să devenim casa Domnului.

Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? ... Inima Mi se zbate în Mine; tot lăuntrul Mi se mișcă de milă. ... Căci Eu sunt Dumnezeu, nu om; Eu sunt Sfântul în mijlocul tău.

— Osea 11:8–9

Dumnezeu suferă pentru poporul Său. Ceea ce Îi rănește inima, mai mult decât păcatele lor împotriva Lui, este gândul de a nu-i mai avea ca popor al Său. „Cum să te dau?" este felul Său de a spune: „Nu aș putea niciodată să te dau!" Pentru Dumnezeu, ruperea legământului cu noi este de neconceput, chiar și atunci când Îl rănim. Și El simte o compasiune atât de tandră, nu pentru că Își îndoaie regulile, ci tocmai pentru că este Dumnezeu: „Căci Eu sunt Dumnezeu, nu om."